Animalia (2023) subtitrat si tradus in Romana

După 10 minute de politețe concisă și tăcere înăbușitoare în Animalia de Sofia Alaoui, tensiunea se rupe cu o scădere a acului.

Itto (Oumaïma Barid) este însărcinată glorios și lăsată în voia ei de către soțul ei Amine (Mehdi Dehbi) și familia lui, nevăzut de bogată. Ea zâmbește în timp ce socrii pleacă; cu o ușoară ridicare a buzelor, „It’s Your Thing” de la The Isley Brothers izbucnește peste coloana sonoră, iar Itto alunecă prin conacul lui Amine, lăsându-se pe o canapea atât de insuportabil de lux, încât este ușor să-ți imaginezi soacra ei, Hajar. (Souad Khouyi), declarând „gustări” și „punerea picioarelor pe perne” drept infracțiuni.

Itto ridică picioarele. Ea gustă. De asemenea, eructe lejer, o erupție veselă care se potrivește cu vocea lui Ronald, Kelly și Rudolph și cu basul lui Ernie. Dacă beatitudinea ar putea fi definită într-o singură imagine, ar fi imaginea lungă a lui Alaoui cu Barid care se relaxează în vârful confortului, în ciuda durerilor prenatale evidente ale lui Itto.

Animalia se desfășoară în mare parte în afara acestui cadru, dar alegerea regizorului de a evidenția opulența cu care s-a căsătorit Itto este semnificativă. Lumea este vastă, iar oamenii sunt infernal convinși că își pot stăpâni nemărginirea fie prin practica religioasă, fie prin autoizolare. Când îți faci din casa cel mai măreț reper – natural sau artificial – pe kilometri în jur și dincolo, o faci pentru a face o declarație: sunt om și domnesc peste tot ce cercetez.

Bărbatul este un prost, desigur, pentru că altfel Alaoui nu ar avea prea mult un film pe mână. O furtună perfidă începe să se producă pe măsură ce „timpul meu” al lui Itto se sfârșește, eșuând pe Amine, Hajar și restul gaștii la moșia guvernatorului din Khouribga, capitala din provincia Khouribga a Marocului. Este prea periculos pentru ei să părăsească Khouribga sau pentru Itto să li se alăture, dar este și periculos pentru ea să rămână singură atunci când armata și-a înființat un magazin lângă un lac din apropiere. Așa că Itto se plimbă cu o vecină, care îi ia banii și o abandonează rapid într-un burg care cu siguranță nu este Khouribga, oferindu-i Animaliei o dovadă pentru a-și susține teza despre comportamentul uman în criză. Pe scurt, oamenii nu trebuie să aibă încredere.

Nici zeii nu trebuie să fie de încredere. Itto se roagă în toată Animalia, dar între rugăciunile ei care rămân fără răspuns și interacțiunile ei cu oamenii devin acru, sună tentant promisiunea unei figuri de altă lume în care își poate investi încrederea în siguranță. Animalia face cu umilință un contraargument: mai bine diavolul pe care îl cunoști decât diavolul pe care nu îl cunoști.

Diavolul este străin în acest caz, sau vreun alt inefabil supranatural - Alaoui nu detaliază locul său de origine, o decizie care funcționează în favoarea filmului. Când Itto se apropie de un zid de nori verde care se profilează, publicul nu poate face nicio presupunere cu privire la ceea ce intră. Ar putea fi rău pur. Ar putea fi o ușă către iluminare. Fie că este sau nu din această lume, totuși, prezența în centrele furtunii se dezvăluie prin nimbus colosale, activitate animală inexplicabilă pe scară largă și activitate umană inexplicabilă ocazională.

„Totul va fi în regulă”, spune o asigurare comună printre străinii pe care Itto îi întâlnește în căutarea ei de a se reuni cu Amine în Khouribga, inclusiv un tânăr ciudat creditat doar drept „L'ado” (Mohamed Lahbiib), al cărui zâmbet neclintit spune ca: mai întâi ca scăpată. Pe măsură ce Animalia progresează, ne dăm seama că în rânjetul lui plin de dinți și gol este mai mult decât se vede în ochi. Trecătorii întâmplători îi arată din ce în ce mai mult lui Itto propriile lor albi sidefați până la sfârșit, deși ceea ce înseamnă asta, exact, rămâne evaziv, atât pentru privitor, cât și pentru Itto.

Acest lucru face ca ambiguitatea să fie acceptabilă și chiar îmbogățitoare, în special în monologul de încheiere al lui Itto, unde ea se întreabă, teoretizează și face conjecturi, dar nu face concluzii solide despre evenimentele filmului. Tot ceea ce poate spune, de fapt, este că „ceea ce nu este conectat nu are existență pe Pământ sau în altă parte. Și de aceea toate aceste lucruri, care fac parte din unul, sunt prețioase.” Pe măsură ce se întâmplă epifanii semnificative, aceasta este destul de bună și, în absența unei explicații concrete a ceea ce se întâmplă în iadul cosmic în Animalia, se va descurca bine. În plus: Animalia nu este genul de film care trebuie explicat. Este genul care trebuie experimentat, care se potrivește cu întâlnirea apropiată a lui Itto cu entitatea la 45 de minute de narațiune.

Alaoui construiește această secvență cu o mână de tehnici diferite: dizolvarea meciului, expuneri duble, imprimare în pas. Rezultatul amestecului lor este de vis. Itto se vede cum se ridică să-l întâlnească pe L’ado, apoi se trezește brusc transportată lângă Amine, la conacul guvernatorului, iar apoi se întâlnește cu o grămadă de oi, dintre care una dintre ele crede că ar fi fost sau nu propria ei mamă. Este o călătorie grea. Dar Animalia reușește combinația dintre trucurile camerei și puterea de performanță brută, ajungând chiar în acel gen de film dulce.